Thursday 19 June 2014

Lost and found

Last Sunday I lost my phone or at least this is what I though.
I was in the dressing cabin of a boutique, I was pulling my trousers and it fell from my pocket. I have the perfect image of that second in my head and that's it! I don't remember anything else. Total black-out. It was 7 PM.

Around 9.30 PM, I decided I would like to use my phone. When... surprise... I didn't have it. I used my work phone to call my personal phone. The phone was ringing, but it didn't ring inside the house. I called client support and got the number blocked in order to disable the possible dials.

My mind was thinking something like... ok... this is some kind of punishment for a bad thing I did. Maybe yes, maybe no. I went to bed.

The next day, in the morning, I asked someone to go to the respective boutique and ask if they somehow found it. Unfortunately, they didn't. I remembered the previous experience, when I had forgotten the bag with two phones in it, on a bench in the park, and the person who found it gave it back to me. I couldn't understand why this time it didn't happen the same.
Why would someone enjoy someone else's misery?
It seems so absurd to me to find something and take it, knowing very well that you could have given it back.

My mind has a funny way of running. It is always looking for justifications for the experiences it is going through. It accepts many things, but never without a previous inner analysis.

In the evening, while I was coming back from work with my personal car, I started thinking and managed to shoot a conclusion. Maybe I was meant to lose it because someone else needed it and couldn't afford buying it. I surely afford buying a new one. I didn't like it that much either. In addition, I know that I'm lucky enough that everything it is taken from me in an unfair way, gets back to me tenfold. So, I said: case closed!

I swear to you that 5 seconds after I said all this in my mind, I looked at the passenger seat from my right and guess what? There was the phone.

Have you ever lived something like this?

P.S. In case you are wondering why I didn't see it until then, the answer is quite simple. The passenger seat was 10 cm more up front compared to my seat and the angle of vision was limited. Practically, the second I bent, I saw it.


 T-shirt :: Local shop | Jeans :: H&M via miniPrix | Shoes :: Local shop | Bag :: Mango






Duminica trecută mi-am pierdut telefonul personal sau cel puţin asta am crezut.
Eram în cabina de probă a unui magazin, îmi ridicam pantalonii şi mi-a căzut din buzunar. Am imaginea perfectă în minte şi atât! Nu-mi amintesc dacă l-am ridicat de jos. Black-out total. Era ora 7 PM.

Pe la ora 9.30 PM, îmi doresc să folosesc telefonul. Când... surpriză... ia-l de unde nu-i. Mă sun pe el cu telefonul de serviciu. Telefonul suna, dar nu suna în casă. :( În momentul respectiv mi-am adus aminte de cabina de probă şi am realizat că cel mai probabil acolo a rămas. Am sunat la suport clienţi, am blocat numărul, ca să fiu sigură că nu-mi face cineva vreo "bucurie" şi m-am "resemnat".

În mintea mea era ceva de genul... ok... aceasta cred că este o pedeapsă pe care o primesc ca urmare a unui lucru rău pe care l-am făcut. Poate că da, poate că nu. M-am culcat.

A doua zi, de dimineaţă, am rugat pe cineva să meargă la magazinul respectiv şi să întrebe dacă cumva s-a găsit telefonul. Operaţia a fost evident fără succes, căci nimeni nu ştia nimic. Aveam în minte experienţa anterioară, când uitasem pe o bancă poşeta cu două telefoane şi persoana care o găsise mi-a restituit-o şi nu înţelegeam de ce de data aceasta nu s-a întâmplat la fel.
De ce cineva s-ar bucura de nefericirea mea?
Mi se pare atât de absurd să găseşti un lucru şi să ţi-l însuşeşti ştiind că ai metode să-l dai înapoi. E un furt!!

Mintea mea are un mod ciudat de funcţionare. Permanent este în căutare de justificări pentru experienţele prin care trece. Acceptă multe lucruri, dar nu înainte de o analiză interioară meticuloasă.

Seara, în timp ce mă întorceam de la serviciu cu maşina personală, singură fiind, din nou făceam analiza şi am reuşit să trag şi concluzia. Poate aşa a fost menit să-l pierd pentru că altcineva avea nevoie de el şi nu şi-l permitea. Eu îmi permit să-mi iau altul. Başca că acela nu mi-a plăcut niciodată. În plus, mai am şi bafta ca tot ceea ce mi se ia pe nedrept să mi se întoarcă înapoi înzecit. Case closed! Am zis!

Vă jur că la 5 secunde după ce mi-am zis toate acestea în minte, mi-am aruncat ochii pe scaunul din dreapta şi ghiciţi ce? Acolo era telefonul.

Vi s-a întâmplat vreodată ceva de genul acesta?

P.S. În cazul în care vă întrebaţi cum de nu-l văzusem până atunci... e simplu. Scaunul din dreapta era cu 10 cm mai în faţă spre deosebire de scaunul meu, iar unghiul de vizibilitate era limitat. În clipa când m-am aplecat, l-am văzut.

37 comments:

  1. Dupa ce am citit asta ma asteptam sa vad si o poza cu inculpatul, asa tare m-a suparat :))) Eu n-am patit, dar am patit sa il caut disperata de suteeee de ori. Bine ca l-ai gasit. Te pup, Lucia.

    ReplyDelete
    Replies
    1. Corect, bine că l-am găsit. Nu telefonul în sine era marea pierdere, ci agenda. Te pup, Andreea!

      Delete
  2. Ce tare esti, bine ca l-ai gasit. Ce telefon ai de nu-ti place? :)) Te pup!

    ReplyDelete
    Replies
    1. E un smartphone Samsung, dar nu cel mai recent model posibil.

      Delete
  3. Am avut o senzatie de deja-vu cand vorbeai despre autoanaliza si introspectie! Cunooooosc! I feel you!
    Ma bucur mult ca ai gasit telefonul, parca l-am vazut si eu cu ochii mintii in momentul in care ai intrebat: "ghiciţi ce?"....

    Sa stii ca mi s-au intamplat astfel de situatii, le-am perceput ca pe adevarate revelatii uneori! Tare-as vrea ca mintea sa nu aiba blank acum in aceasta privinta, nu-mi funizeaza niciun indiciu concret!

    Referitor la look-ul prezentat, mi s-a reconfirmat: orice ai purta, faci asta cu stil! Tinuta e simpla, lejera, fara complicatii si totusi efectul este wow!

    Te pupacesc si te imbratisez, Lucia!
    Ilda
    Lavender Thoughts

    P.S. Cred ca am restante aici la tine (in privinta feedback-ului, nu a vizitelor - te asigur!). Spun atat: Viiineee vacaaantaaa! :D

    ReplyDelete
    Replies
    1. Nope... faţă de mine nu ai niciodată restanţe Felicia. Prietenii nu îşi spun asta niciodată.
      Eu ştiu că eşti acolo şi că te gândeşti la mine şi e suficient! Şi eu fac la fel!

      Delete
  4. Mormonen Mirela19 June 2014 at 23:48

    Vezi poate găsești și portofelul meu :)

    ReplyDelete
    Replies
    1. Lasă... că şi la tine se întoarce înzecit... sunt 100% sure.

      Delete
  5. Offf, e super naspa cand iti pierzi ceva. Eu mi-am uitat cheia de la camera de camin pe o banca cand eram in Erasmus in Franta. In camera aveam laptopul si pe atunci se furau in draci din campus. M-am intors dupa vreo doua ore si era tot acolo. Nici macar n-am realizat pana in momentul ala ca nu o aveam la mine.

    ReplyDelete
  6. Super tare patania ta! De felul meu sunt foarte organizata si atenta cu lucrurile si mereu stiu ce fac si unde le pun, dar mi s-a intamplat o singura data, tot asa, intr-un magazin fiind, sa pun telefonul langa geanta, in cabina de proba si apoi cand l-am cautat dupa cateva ore, nu l-am mai gasit... Am patit aceeasi chestie ca tine, de blank... am dat totul inapoi si ma gandeam daca l-am luat de acolo sau nu... efectiv nu-mi aminteam nimic.. probabil l-am pus in geanta mecanic.
    In final l-am gasit a doua zi, cand am iesit din casa pentru serviciu, jos, langa masina, probabil a cazut cand am coborat si fiind in husa nu l-am auzit :D Ciudat, dar m-am bucurat tare ca l-am gasit :)

    ReplyDelete
    Replies
    1. OMG!! Ce tare eşti! Bravo, Diana.

      P.S. Dacă găseşti antidotul la aceste lacune de memorie să-mi spui şi mie!

      Delete
  7. Daca e un lucru la care tin ma apuca panica, disperarea si apoi o dau pe plans... in timp ce analizez si ma gandesc pe unde ar putea fi, cum s-a intamplat, ma cert.
    Bine ca era la tine!

    ReplyDelete
    Replies
    1. Încerc să realizez că până la urmă nu este aşa tragic să pierzi un obiect, deci nu plâng. Mă oftic, dar nu plâng.
      Încă nu am pierdut nimic atât de valoros care să mă determine să plâng.

      Delete
  8. Tu ai ceva cu telefoanele, asta e clar! Ma bucur insa ca l-ai gasit.
    Eu, din nefericire, cam la fel. De multe ori se intampla sa-mi uit telefonul in masina, in geaca, in geanta si sa nu mai stiu unde l-am pus. Urmeaza faza, suna-ma, dar eu am de obicei telefoanele pe silentios, deci iti dai seama cum e.
    Mi-am uitat o data portofelul intr-o biserica. De realizat, am realizat dupa vreo ora-jumate, dar am stiut exact unde sa ma duc si in tot drumul pana acolo ma gandeam numai la o chestie- daca nu mai sunt banii, nu-i nimic, dar actele sa fie toate!
    Nu stiu cine l-a returnat, pentru ca eu l-am recuperat de la paznic, dar nu era nimic atins.
    Cateodata invatam din experiente de genul asta, cel putin eu asta sper!

    ReplyDelete
    Replies
    1. Da... şi eu am mania silenţios. Grav, grav...
      În Germania cred că oamenii au cultul returului zic eu, doar să nu ţi-l găsească vreo altă naţie. :D

      Delete
    2. Eu cred ca n-are legatura ce natie a fost, eu cred doar ca simplul fapt ca l-am pierdut in biserica a fost decisiv :-D

      Delete
  9. Nu mi s-a intamplat, dar am impresia ca tu esti tare norocoasa! :D Ma bucur ca l-ai gasit! Chiar daca nu-ti placea, tot nu e ok sa-l pierzi asa sau sa ti se fure.
    Imi place foarte mult tinuta ta!

    ReplyDelete
    Replies
    1. E posibil să fie şi oarece noroc, Andreea, nu neg. Mulţumesc.

      Delete
  10. veronica picioroaga20 June 2014 at 11:32

    si eu am patit-o cu telefonul ...si nu mi-ar parea atat de rau ptr aparatul in sine..nu e vreun smartphone desi m-am obisnuit cu el atat de bine ...fac fata cu greu la schimbari ..si n-am schimbat prea multe telefoane pana acum ..si acum ma gandesc cu drag la mitshubishi trium , bondarelul meu frumos , primul de altfel:-)) In schimb , amintirile de pe telefon sunt pretioase ptr mine...sute de mesaje, filmari, poze ..unice..cred ca e cuprinsa acolo toata viata copilului meu :-) Am simtit un gol imens cand am ajuns acasa si nu l-am gasit in geanta ..si acel moment de regasire e maxim!!! parca imi promit de fiecare data sa nu-mi mai las mintea sa-mi zboare aiurea ...in orice caz..mi-am trecut pozele pe-un fisier in pc...ca nu se stie niciodata :-D
    Imi place tinuta ! simpla si lejera , din care transpare personalitatea ta .ca de obicei, 10 de la mine !

    ReplyDelete
    Replies
    1. Exact aceeaşi problemă am avut şi eu. Nu telefonul în sine este cea mai mare problemă, ci ceea ce era stocat pe el. Ai făcut foarte bine că ţi-ai făcut o copie, acelaşi lucru ar trebui să mă învrednicesc să fac şi eu.

      Delete
  11. ahhh, dar cata adrenalina! Ma bucur ca l-ai gasit, cu siguranta dupa agenda plange orice pagubit, eventual poze salvate in telefon , care inca nu au apucat sa fie descarcate!!! Happy end :)

    ReplyDelete
    Replies
    1. Exact, Nadia! Bine că a fost happy end... Te pup!

      Delete
  12. Sunt exact la fel , ma gandesc si iar ma gandesc , pana ma linistesc :P si-mi spun : " calmeaza -te , nu e sfarsitul lumii " :) De multe ori patesc asa cu hainele , sunt hotarata ca vreau o anume bluza din dulap , o caut .. o caut ... o caut , nu o gasesc , si-mi spun ca nu are rost sa ma enervez ca pot lua alta , am destule . Si in secunda urmatoare : uite bluza !! :)) Sunt foarte atenta cand vine vorba de telefoane , chei de acasa , chei masina .. mai ales cand la masina am doar o cheie , ar fi horror sa o pierd . Iar cand imprumuta iubitul meu masina , il terorirez .. cheia , cheia :))) Ma bucur ca l-ai gasit , nu ca ar fi fost pierdut :P Apropos , cum a ajuns acolo ? :) Daca era in buzunar , si tu conduceai .. sau de fapt nu era in buzunar , doar asa iti aminteai tu :P

    ReplyDelete
    Replies
    1. Eu de obicei când urc în maşină şi sunt singură, las poşeta pe scaunul din dreapta. Uneori las şi poşeta şi telefonul, dar uit că fac asta. Practic atunci când am coborât am luat poşeta, dar de telefon am uitat.
      Te înţeleg perfect şi cu hainele!!!

      Delete
  13. Interesanta poveste, eu nu am patit niciodata astfel. De obicei imi pierd telefonul in casa si o gasesc foarte greu, dar niciodata nu mi-am pierdut un lucru valoros si sper sa nici nu mi se intample acest lucru.

    ReplyDelete
  14. :) Bine macar ca are happy end povestioara ta!
    Mie mi s-a intamplat ceva asemanator cu ...portofelul! O seara intreaga mi-am refacut traseul in minte, am cautat in geanta, in palton, in alta geanta (desi stiam pe care o purtasem in ziua respectiva). Apoi de dimineata...in toate sertarele biroului.
    Si seara, cand am plecat spre casa...l-am zarit pe podeaua masinii, in fata scaunului din dreapta.
    Tare bine m-am mai simtit....eram deja disperata gandindu-ma cate drumuri trebuie sa fac sa imi refac tooate actele si cardurile:/
    Si sa sti ca exact asa fac si eu: cand mi se intampla ceva rau, orice ar fi...ajung sa gasesc un motiv pentru asta. De fiecare data imi spun ca D-zeu ma pedepseste pentru o greseala de-a mea. Recunosc, asa accept mai usor situatia..:)) Eh, fiecare cu piticii ei!

    ReplyDelete
  15. imi place mult outfitul tau,pana.....la picioare:)) chiar nu-mi plac prostiile alea,si ma mira faptul ca te-ai lasat contaminata si tu de ''capriciile modei'' uneori moda i o porcarie

    ReplyDelete
    Replies
    1. Eu mă detaşez de încălţările în sine, pentru că ai dreptate, scoase din context nu prea sunt ochioase.
      Am văzut atâtea combinaţii frumoase, în care i-am văzut integraţi, încât atunci când i-am văzut într-un magazin, la un preţ destul de mic, mi-am zis... de ce nu?
      Contaminarea este uneori inevitabilă, dar spre apărarea mea, să ştii că au fost situaţii când pur şi simplu am fost imună la trendul respectiv.

      Eu mai am o vorbă, noi purtăm hainele, nu ele pe noi... Nu mai sunt eu Lucia, dacă port papucii aceia? Evident că sunt...

      Delete
    2. sper sa nu te superi....comentariul a fost strict legat de incaltaminte si da....privind mai bine fotografiile iti stau bine cu ei,pentru ca esti TU incaltata cu ei

      Delete
    3. Nu-ţi face griji pentru mine, Irina. Chiar nu am de ce să mă supăr. Eu chiar te înţeleg pentru că şi eu am avut această părere despre unele trenduri. E normal să nu ne sincronizăm în tot. Ar fi prea plictisitor.
      Suntem super ok.

      Delete
  16. Ufff, eu mi-am pierdut buletinul. Schimbasem copilul, si am pus pampersul murdar pe masa unde erau documentele mele, lucram la dosarul pt indemizatia de crestere a copilului. Si cred ca s-a lipit buletinul de pampers cumva ca nu l-am mai gasit veci pururi.

    Si mai am un obicei stupid de a pune lucrurile, ca nu le mai gasesc in graba, decat atunci cand nu am nevoie de ele. Asa s-a intamplat si cu niste suzete pe care le-aa primit inainte de a se naste bebe. Le-am pus undeva, dar nu mai stiu unde. La un moment dat am vrut sa le folosesc dar negasindu-le nu i-am mai lui bb suzeta. Si cred ca e mai bine asa :). Cand le voi gasi, le voi da cuiva care va avea nevoie de ele.

    ReplyDelete
    Replies
    1. Da... acesta este un alt fenomen... să pui un lucru atât de bine încât nici tu să nu-l mai găseşti :))).
      Been there, done that.

      Delete
  17. Deci...eu am lasat cheia in usa anul trecut cand eram acasa cu cea mica si ne faceam noi amandoua siesta...Ei si in tot acest timp, vine tipul cu materialele promotionale (pe care le atarna de clanta) si...a lasat cheia unde era :)))))) Altfel, ma trezeam cu el in casa peste mine. Se numeste "dementa de sarcina" cica, dar eu nu mai sunt insarcinata de un an si jumatate :)))


    P.S. Sa stii ca n-am uitat de pozi (imi pun eu sigur o poza la id, dar in ritmul meu de melc..) Da, si mi-am schimbat id-ul pentru ca suntem mai multe irine pe aici (ceea ce e bine, nu sunt singura!). Da, si mie imi plac papucii tai. Am si eu unii similari si ii iubesc la nebunie. Sunt "monoxilele" mele de mamica. Am eu timp sa stau numai pe tocuri...probabil la pensie! :))))))

    ReplyDelete
  18. Foarte comfy si relaxata tinuta ta. Imi place mult tricoul :)

    ReplyDelete