Thursday, 14 November 2013

Dușmanii îmi poartă pică, dar n-au valoarea mea...

Am scris în ultima lună câteva articole care se pare că au trezit oarece controverse şi simt nevoia să aduc o serie de lămuriri cu privire la acestea.
Nu fac asta ca să mă justific, pentru că e ca şi cum aş încerca să mă justific că am o gândire proprie, ci pentru a mă asigura că nu sunt înţeleasă greşit.

Prin urmare, dragi oameni care mă citiţi, mi-aş dori să ştiţi că...
1. Tot ceea ce scriu, scriu din experienţele pe care le trăiesc. Nu cred că trăiesc nişte experienţe nemaipomenite, dar sunt ale mele, mă afectează direct şi e normal să am un punct de vedere cu privire la acestea şi uneori chiar să le dramatizez...

2. Pentru mine scrisul şi exprimarea liberă, aici pe blog, sunt o formă de terapie. Da, terapie, aţi citit bine. Cunosc foarte multe persoane care au nevoie de terapie şi nu mi-e ruşine să recunosc că şi eu sunt o astfel de persoană. Scrisul mă ajută să mă eliberez, mă ajută să mă ridic deasupra experienţelor prin care trec şi să trag concluziile de care am nevoie pentru a trece mai departe.

3. Articolele în cauză au fost scrise ca urmare a unor uşi care mi s-au trântit în nas.
Sunt o persoană căreia îi place să aibă ultimul cuvânt de spus sau măcar o replică de final, sunt o persoană căreia îi place cinstea, sunt o persoană căreia îi place corectitudinea, sunt o persoană căreia îi place comunicarea şi mă enervez al naibii de tare când cineva mă ştrangulează la oricare din aceste capitole. Consecinţa... Vin în lumea mea, de aici de pe blog, şi refulez.
Ca fapt divers, toate postările în cauză nu au fost scrise în van. Ele au atins de fiecare dată pe cine a trebuit şi asta îmi dă o mare satisfacţie.

4. Îmi dă o satisfacţie şi mai mare să descopăr oameni care rezonează cu ceea ce scriu pentru că trec prin experienţe similare şi mă înţeleg.

5. Nu vreau să pozez într-un exemplu de bună practică şi integritate. Din contră... fac greşeli, zilnic învăţ câte ceva, mă enervez uneori parcă prea uşor, simt nevoia să mă răzbun din când în când... Însă dincolo de orice, sunt o fiinţă cerebrală cu o dorinţă arzătoare să lase o amprentă asupra lumii în care trăieşte, chiar dacă asta înseamnă să nu intre de fiecare dată în graţiile ei şi uneori să fie văzută ca un ghimpe în coastă.

Ştiu că nu sunt originală dar reiau... dragelor şi dragilor... Be the change you want to see in the world (Mahatma Ghandi).

P.S. Fotografiile sunt făcute de mine în decursul acestei toamne.
Mă declar un fin observator al fenomenelor care mă înconjoară şi sunt recunoscătoare pentru faptul că sunt aici, în această lume, şi asist la ele.

Pentru titlu, îmi cer iertare... vă rog totuși să acceptați și latura aceasta a mea, ușor puerilă...





















21 comments:

  1. banca goala din poza 7 parca spune '' mi-e dor si doare''...

    vroiam sa iti scriu la postarea cu facebook -ul dar n-am mai apucat. ti-as fi spus ca , asa cum cred ca am mai zis, imi place cum iti accesorizezi tinutele. adica tinuta ta este accesorizata cu cate o poveste despre realitate.
    eu nu sunt adepta facebook-ului si nici nu cred ca are rost sa justific acest lucru. pur si simplu imi place sa stau fata in fata cu putinii oameni pe care ii pot numi ca inseamna ceva in viata mea. restul...sunt doar restul lumii. si mai cred ca daca o relatie s-a rupt din varii motive si distantele s-au largit, regasirea peste ani prin intermediului unei retele gen FB nu poate face si reface. Relatii. Minuni.

    imi place cum scrii si imi deschizi pofta pt scris pe care am avut-o de cand ma stiu si pe care am abandonat-o de cativa ani. sunt de parere ca avem nevoie sa spunem ceea ce traim pt ca asa putem invata unii de la altii, asa putem evolua, asa ne putem descarca, asa putem intelege mai bine. experientele noastre sunt ca niste lacrimi- uneori au si ele nevoie de martori, nu e de ajuns sa plangem singuri in casa.

    am si eu undeva ascunse in niste sertare ( stii tu care....) niste povesti gata traite si prafuite, iar cu tine Sincer mi-ar place sa stau o noapte intreaga de vorba.
    cu drag,
    D.

    ReplyDelete
    Replies
    1. "imi place cum scrii si imi deschizi pofta pt scris" nu cred că puteam să primesc un compliment mai mare...
      "Sincer mi-ar place sa stau o noapte intreaga de vorba."... oricând, oriunde, cu mare plăcere...

      Delete
    2. oricand , oriunde....dar suntem prea departe. poate undeva ,candva ne va fi dat sa stam si de vorba.

      Delete
  2. Eu subscriu la intreg articolul tau :) si la titlu :))

    ReplyDelete
  3. Ar fi grozav daca, pentru feedback, n-ar trebui sa scriu nimic...daca ai putea sa-mi vezi expresia fetei, a ochilor - as putea exprima mult mai multe astfel, cuvintele nu sunt acum cooperante!:)

    Vrei sa intelegi tu asa, telepatic, tot ceea ce vreau sa transmit acum?! Stiu ca imi vei face hatarul asta si-ti multumesc!

    Imi esti tare draga!:)
    Te imbratisez, Lucia!

    Ilda
    Lavender Thoughts

    ReplyDelete
    Replies
    1. Sentimentul este reciproc, Felicia!

      Delete
  4. Pozele sunt de-a dreptul superbe!
    Eu sunt un cititor mai putin constant (din lipsa de timp) a blogului tau insa, am observat ca in ultima vreme impartasesti pe blog o serie de ganduri legate de experiente personale......
    1- gandurile tale ar fi mult mai frumos valorificate daca ai impartasi si o parte din experientele personale din care deriva ele....asa ar fi corect...
    2- e foarte frumos ca privesti blogging-ul ca pe o autoterapie.....dar asta te include strict pe tine, nu si pe citittorii tai, care fie se simt 'folositi', fie intra in categoria despre care spui tu, a celor care rezoneaza cu tine....si atunci blogul devine un spatiu de autoterapie atat pt tine cat si pt ceilalti....experienta mea personala imi spune ca scrisul, nu inlocuieste terapia cu un specialist...dar bineinteles este benefic pentru unii..
    3- punctul acesta imi transmite oarecum mesajul ca intr-un fel, in relatiile cu ceilalti, devii persoana care are asteptari mari de la ceilalti si asteapta ca ceilalti sa se conformeze valorilor pe care le mentionezi la acest punct....dar, oamenii nu sunt niciodata doar corecti, cinstiti, etc.....drept urmare la punctul 5 accepti 'latura umana' din tine....si atunci daca tu nu esti perfecta, cum ar putea fi ceilalti perfecti?!....Iar ca lectie invatata de mine, pe care o impartasesc cu tine cu mare drag, este ca, cel mai mult ai de invatat despre tine exact din interactiunile dificile pe care le ai cu cei din jur.....nu stiu daca 'dificil' este cuvantul cel mai potrivit, dar cred ca se intelege ideea esentiala...
    Si da ar fi minunat...daca in loc sa ne exprimam nemultumiri multiple fata de unii sau ceilalti, ne-am orienta catre sine, ne-am cunoaste mai bine, ne-am valorifica potentialul si am infrunta viata (cu bunele si cu relele ei) cu maxima adaptabilitate si curaj.....si atunci, cu siguranta am deveni 'schimbarea', care in mod inevitabil ar genera in jur schimbari...

    ReplyDelete
    Replies
    1. Nu mă aștept ca ceilalți să fie perfecți în condițiile în care nici eu nu mă pot ridica la un astfel de standard... dar dacă citești un pic mai bine, nici nu cer asta... cer corectitudine și ofer în schimb fără probleme, cer cinste și ofer în schimb fără probleme, cer comunicare și ofer în schimb fără probleme... niciodată nu aș cere ceva dacă aș ști că nu pot oferi la schimb exact același lucru.
      Mulțumesc pentru feedback-ul elaborat. L-am digerat cu mare interes.

      Delete
  5. Foarte buna postarea!! Te felicit si ma bucur ca mesajul tau a fost auzit :D
    Imi plac mult primele fotografii, cele cu apusurile... si colajul cu tine si baietelul tau :*

    http://diana.doubleweb.ro/office-pink/

    ReplyDelete
  6. Lucia, desi nu comentez de fiecare data, marturisesc ca sunt o cititoare fidela. Stii asta oricum, nu-i asa?:) Inteleg perfect terapia pe care ti-o ofera acest spatiu, recunosc ca si pentru mine reprezinta acelasi lucru.
    Referitor la postarile tale din ultimul timp, nu cred ca a existat cineva care sa nu inteleaga ca acestea au avut clar un destinatar anume...iar eu ma bucur din suflet ca mesajul tau a fost auzit, si sper inteles.
    Apoi, oare mai are rost sa iti spun cat de frumoase sunt fotografiile? Sunt sigura ca ti-ai gresit vocatia...chiar cred ca ai fi un fotograf extraordinar...surprinzi atat de bine "viata' din spatele fotogafiei....chiar si atunci cand ne arati..o frunza, sau mai multe:)
    Te pup draga mea, multumesc pentru gandurile frumoase!

    ReplyDelete
    Replies
    1. Mă flatează observația ta, dar zău că mă citești aici... M-am gândit de nenumărate ori că dacă ar fi să-mi schimb vreodată profesia mi-ar plăcea să mă duc în direcția aceasta, a fotografiei...

      Mulțumesc și eu pentru opinia exprimată, Carmen.

      Delete
  7. Faine poze! O sa "derulez" la articolele din trecut, sunt curioasa de ce ar fi putut starni valuri..

    ReplyDelete
  8. "1. Tot ceea ce scriu, scriu din experienţele pe care le trăiesc...mă afectează direct..."
    Perlele sunt produsul durerii rezultat al pătrunderii unei substanțe străine și nedorite în interiorul unei stridii, cum ar fi un parazit sau un grăunte de nisip. În partea interioară a stridiei se găsește o substanță lucioasă numită sidef. Când intră un grăunte de nisip în stridie celulele de sidef încep să lucreze și astupă grăuntele de nisip cu multe straturi de sidef pentru a proteja corpul stridiei fără apărare. Ca rezultat, se formează o frumoasă perlă. Prin urmare, o stridie care nu a fost rănită niciodată, nu poate produce perle, pentru că perla este o rană cicatrizată.
    Dacă ai fost vreodată rănită de cuvintele cuiva, dacă ai fost acuzată că ai spus lucruri pe care niciodată nu le-ai spus, dacă ţi-au fost ideile vreodată interpretate, dacă ai fost vreodată obiectul indiferenței sau al răutăţilor, dacă ţi „s-au trântit uşi în nas”, nu-i nimic. Vei produce o perlă. Acoperă-ți rănile cu câteva straturi de iubire. Majoritatea oamenilor învață să cultive resentimente, lăsându-și rănile deschise, alimentându-se cu sentimente negative, care împiedică leziunile să se cicatrizeze. Care este efectul unui astfel de comportament? În viață vedem multe stridii goale, nu pentru că nu au fost rănite, ci pentru că nu au știut să ierte, să înțeleagă și să transforme o durere în iubire, în ceva frumos.
    Străduieşte-te să devii o stridie care îşi cicatrizează rănile producând perle. Atât ele, cât şi tu, veţi fi apreciate de cei din jur. Cu cât a fost rana mai mare, cu atât perla pe care o face e mai preţioasă.

    ReplyDelete
    Replies
    1. Mi-aș dori să ajung o stridie producătoare de perle, dar nu știu dacă voi avea vreodată acest privilegiu... Indiferent dacă se va întâmpla acest lucru, eu mă declar câștigătoare... ținând cont că am reușit să provoc gânduri atât de frumoase și sincere... din partea unor oameni atât de frumoși.

      Delete
  9. Apusul din primele fotografii este minunat... Ti-am urmarit postarile din ultima vreme, dar am consierat ca nu este cazul sa iti las vreun comentariu... Si eu am probleme similare si simt nevoia sa refulez, dar nu mi-ar placea sa vina lumea cu pareri si sfaturi mai ales ca detaliile le stiu doar eu, doar tu. Valurile se sparg intotdeauna... Trebuie doar sa nu te ineci in ele.

    ReplyDelete
    Replies
    1. Așa este Smaranda, ai mare dreptate cu ultimele două afirmații...
      Părerile pe mine mă ajută să văd și o altă perpectivă asupra lucrurilor... și uneori chiar e de ajutor.
      Mulțumesc pentru opinia exprimată.

      Delete
  10. Sunt minunate fotografiile! Si inteleg perfect partea cu blogul ca terapie, si eu simt la fel. Chiar daca nu scriu prea mult, simplul fapt ca impartasesc ce imi place/nu imi place cu oameni ca mine imi face zilele mai fericite! Bravo pt pstare!

    http://www.asparklyhanger.blogspot.ro/

    ReplyDelete
  11. Frumoase poze. In ceea ce priveste ce spuneai, e foarte important sa scrii din inima si sa spui ce simti. E clar ca nu vei multumi pe toata lumea, dar...nici nu ai cum, orice ai scrie si oricum ai face-o, asa ca de ce sa te mai chinui, nu?

    ReplyDelete